Dulceata si cafea

M-a apucat o nostalgie cumplita dupa o ceasca de cafea si o portie de dulceata sau serbet!!!!! Eheeeei, unde mai poti gasi astazi in spatiile noastre publice niste incaperi cu lumina difuza, racoroase pe timp de vara, unde sa fii servit cu o cafea turceasca, o dulceata de trandafiri, nuci verzi sau cirese amare, sau cu un serbet de trandafiri sau menta, cu apa rece din cani de lut…. Pacat pentru acest lux (fara sa fie totusi lux) al tihnei, al ragazului care penduleaza intre contemplare si participare lenesa, pentru acel spatiu, care desi nu e foarte complicat si nu  implica ideea de separeu, iti lasa libertatea de a oscila intre discutii monotone cu vecinii de masa, si monologul sau sfatul cu tine.

Oare este o impresie personala gresita, sau cea mai mare parte din spatiile publice a devenit foarte intruziva, agresiva ca insasi reclama, stridenta si oarecum indecenta in continua goana dupa clienti? In alte timpuri si poate locuri, erai invitat din strada, foarte discret si fara insistenta sa intri la o cafea si o dulceata. Era un fel de reclama realizata cu mijloace strict umane, foarte personalizata daca vrei, care-ti dadea chiar impresia ca oamenii se afla acolo doar pentru tine si ca numai pentru tine au facut acea cafea si dulceata.

Acum de cand cu era expresorului, cu sau fara pastile, cu bombe de presiune de atatea sau atatea atmosfere, eu am pierdut acea savoare de a consuma cafeaua pe indelete. Ai sa ma intreb cat de multe din lucrurile despre care incerc sa-ti zic le-am vazut si gustat. Am mai apucat prin Bucuresti, in jurul varstei de 18, 20 ani o cafenea, daca-I pot spune astfel, unde servea un batrin foarte bucuros sa comunice cu clientii, foarte hatru si uns cu toate alifiile.

De cativa ani in coace, a inceput sa-mi placa si mie sa fac cafea, si culmea, unii imi spuneau ca le place, insa uneori, mie-mi place sa improvizez si atunci adaug tot felul de lucruri, de la uleiuri de esente, diferite sortimente de ciocolata, coji de fructe sau clasicul rom, pana la tot felul de alte alea, frunza de menta, sau chiar rozmarin, etc. Uneori imi place ca mai intai de toate, sa pun cafeaua intr-un ibric, s-o las sa se arda putin si abia apoi sa pun apa, treptat, treptat peste ea. Este o nebunie de miros si foarte mult caimac, insa e musai sa fie cafea de buna calitate si musai boabe, ca sa fie rasnita daca se poate de mainile tale personale si directe. Eheeeeeei, au trecut foarte multe luni de cand nu am mai facut macar o cafea chioara, sau oarba de-a binelea, pentru ca astfel de cafea trebuie sa o bei atunci cand ai putinta si disponibilitatea sa te bucuri de inceputul unei dimineti.

Si din pacate din ce in ce mai putine dimineti sunt  frumoase pentru mine.

Ma doare sufletul ori de cateori am momente in care pot constientiza cat de fast-foodic (iar nu stiu cum se scrie) am devenit si eu si mai ales cat de multumit ma simt uneori de asta. Stau cu botul pe labe ca un caine care se gandeste la partidele de vanatoare la care a luat parte, in apartament fiind el acum, si mi tare dor de bucuria de a face un lucru, cat de ne insemnat ar putea fii el in  aparenta, de a-l face, construi, prepara, cu multa migala, atentie si grija. Acum abia daca mai am vreme sa bag de seama ce se intampla cu adevarat cu mine sau cu cei din jurul meu; ochii mintii care chipurile mi-au mai ramas, nu mai inregistreaza detaliul cotidian, iar relatiile mele sociale, tind sa devina evaluabile dupa cantitatea de deranj pe care mi-o procura. Am inceput sa fiu irascibil, nu mai cunosc ingaduinta fata de aproapele meu, mereu nervos si contondent, atent la realitati care nu ma intereseaza, dar totusi atent, absorbit de globalismul pe care il propune chiar si cotidianul balcanicului nostru Bucuresti.

Mi-i dor de cafea, mi-i dor de dulceata mi-i dor probabil in fond de alta lume pe care inca nu ma pricep sa-i spun pe nume;